7 februarie 2015

Dreptul la toleranță

        Plecând de la convingerea personală că fiecare drept își are izvorul în proprietățile și capacitățile înnăscute ale omului, concluzia inevitabilă a fost că, având proprietatea unicității individuale, (proprietatea de a avea trăsături și comportamente individuale particulare), omul are (printre altele) și dreptul la acceptarea  trăsăturilor și comportamentelor sale particulare, mai exact, a dreptului la toleranță.
        Binecunoscutul actor Radu Beligan a fost alături de candidatul Victor Ponta la alegerile prezidențiale din 2014 și a transmis public următorul mesaj de susținere: „Îl susțin pe Victor Ponta, pentru că țara aceasta are nevoie de un președinte tânăr și energic! Cred în tineri, doamnelor și domnilor! Tinerii sunt capitalul nostru cel mai de preț. Trebuie să ne folosim de acest capital de la nivelul cel mai de jos și până la vârf! Dixi et salvavi animam meam! (Am spus și mi-am mântuit sufletul!)”.
        Susținerea diferiților candidați de către artiști reprezintă o practică obișnuită în toate țările în care se organizează alegeri libere (începând cu S.U.A. și terminând cu Andorra) și fac asta pentru că orice om are acest drept, iar ei aleg să și-l exercite. Dar nu toată lumea știe asta. Mai sunt și unele persoane, precum Andrei Pleșu, care au văzut în acest gest o faptă reprobabilă și i-a adresat actorului o scrisoare deschisă în care îl admonesta pe acesta reproșându-i că „ați simtit nevoia, la vârsta dumneavoastră, la statura dumneavoastră, să vă legați numele de un caraghios” și că „dumneavoastră nu vă exercitați, pur și simplu, dreptul la opinie, ci vă investiți imaginea într-o jalnică operațiune de propagandă, într-un exercițiu manipulatoriu de un gust îndoielnic”. Andrei Pleșu, un om care a ocupat multe funcții politice încă din decembrie 1989 (când a devenit ministru) știe foarte bine că orice campanie electorală este, prin definiție, o operațiune de propagandă, iar susținerea unui candidat într-o astfel de campanie este un drept legitim (legea chiar impune existența unui număr de minimum 200000 de susținători care trebuie să-și dea acordul în scris, sub semnătură, pentru acceptarea candidaturii oricărui cetățean la alegerile prezidențiale). Deși știa asta, Pleșu a dat dovadă de intoleranță agresându-l atât pe Radu Beligan cât și pe candidatul Victor Ponta (pe care l-a insultat făcându-l „caraghios”) deși aceștia nu făceau altceva decât să-și exercite liber drepturile.
         Gestul lui domnului Pleșu ilustrează faptul că intoleranța se manifestă întotdeauna prin agesiunea celui intolerant față de cei cărora nu le recunosc drepturile legitime. Astfel, în absența unei legislații adecvate, orice cetățean poate deveni victimă a abuzului celor intoleranți care nu sunt suficient de educați pentru a cunoaște, înțelege și respecta drepturile celorlalți. Pleșu își încheie scrisoarea deschisă spunându-i domnului Radu Beligan că „pot doar să fiu trist, infinit de trist, că înțelegeți să ieșiți din scenă cu o replică atât de trivială, atât de mărunt devotată conjuncturilor. Calibrul dumneavoastră merita un amurg mai nobil”. În opinia mea, calibrul pe care își închipuie Andrei Pleșu că-l are, ar trebui să-i impună acestuia un libaj și un comportament general mai puțin abuziv, mai civilizat, mai nobil și mai lipsit de agresivitate, și l-ar ajuta în înțelegerea și respectarea drepturilor elementare ale omului. Poate că domnul Pleșu ar face bine să fie mai puțin atent la noblețea amurgului domnului Beligan și mult mai atent la lipsa de noblețe a amurgului gândirii sale.
          Dreptul la toleranță nu este altceva decât dreptul de a fi acceptate diferențele dintre oameni. Înseamnă a accepta că oamenii sunt diferiți și că au dreptul să fie diferiți. Aceste diferențe apar din modalitățile diferite de exercitare a unor drepturi legitime, din diferențele culturale, din cele fiziologice ori de altă natură. Abuzul ori agresiunea cauzată de intoleranță își au izvorul fie în lipsa legislației care să pedepsească astfel de acte - așa cum este acum în România, fie intr-o legislație care, din contră, legitimează și încurajează opresiunea față de cei diferiți. Astfel, în urmă cu câteva săptămâni, a fost adoptată în Rusia o lege care interzice homosexualilor, travestiților, cleptomanilor, celor dependenți de jocurile de noroc și altor categorii de oameni dreptul de a conduce autovehicule. Deși pare hilară, o astfel de lege readuce în actualitate discriminarea legalizată și legitimează abuzul față de categorii mari de cetățeni. Istoria a mai cunoscut astfel de episoade, începând cu cetățenii americani de origine africană care nu aveau voie să intre în aceleași restaurante cu americanii de rasă caucaziană și terminând cu exterminarea evreilor și țiganilor doar pe criteriul etnic. Nerespectarea dreptului la toleranță poate duce la discriminare, iar acceptarea discriminării poate duce la crimă.
       O societate normală, de oameni civilizați și fericiți, nu se poate edifica decât plecând de la cunoașterea și respectarea deplină a tuturor drepturilor fiecărei persoane. Tocmai de aceea trebuie garantat prin lege și fără echivoc atât dreptul la toleranță cât și toate celelalte drepturi derivate din proprietatea omului de a avea proprietatea unicității individuale, precum dreptul la nediscriminare, dreptul la identitate, dreptul la egalitate în fața legii, dreptul la libertate, dreptul la neagresiune, dreptul la protecție în fața oricărui abuz, ș.a.m.d. În acest moment, deși majoritatea acestora sunt prevăzute explicit în Constituția României, ar trebui să solicităm cu mai multă îndrăzneală respectarea lor pentru că, iată, ignorarea ori încălcarea celor mai elementare drepturi tinde să devină o practică obișnuită și cotidiană.

                                                                   Radu Beligan

10 ianuarie 2015

Dreptul de a dispune de sine

      Plecând de la convingerea personală că fiecare drept își are izvorul în proprietățile și capacitățile înnăscute ale omului, concluzia inevitabilă a fost că, având proprietatea de de a fi o entitate autonomă , omul are (printre altele) și dreptul de a dispune de sine și, derivat din acesta, dreptul la avort al femeilor.
       Postul de televiziune CNN a realizat un documentar intitulat "Moartea din deșert" (Death in Desert) care are drept subiect comerțul ilegal cu organe umane.  Potrivit documentarului, refugiaţii din Sudan, Etiopia şi regiunea Eritreea din Sinai sunt supuşi unor chinuri inimaginabile, femeile sunt violate, iar cei mai mulţi riscă să li se smulgă organele ori sunt ţinuţi în lagăre de muncă ilegale. Peninsula Sinai este populată de triburile de beduini, iar poliţiştii rar se aveturează în zonă. Contrabanda este principala „ocupaţie“ din zonă, iar refugiaţii îşi pun încrederea în contrabandişti, crezând că îi vor ajuta să treacă graniţa, dar sunt vânduţi beduinilor care îi duc în lagărele de muncă ori îi ucid pentru organele lor. Doctorii egipteni corupti colaboreaza cu beduinii. Ei ajung in Sinai si scot organele refugiatilor in unitați spitalicești mobile. „Clinicile mobile folosesc tehnologie avansata, toata aparatura fiind adusa de la un spital privat din Cairo”. „E ca şi cum ai avea nevoie de piese de schimb pentru o maşină. Medicii vin cu un fel de frigider mobil în care organele pot fi stocate de la şase până la opt ore şi vândute la Cairo sau în altă parte“, spune jurnalistul CNN, Pred Pleitgen. Organele sunt vândute cu sume curpinse între 1.000 şi 20.000 de dolari. Echipa CNN a mers cu fotografii care arată cadavrele „dantelate“ de cicatrici de la operaţii, la Hamdy Al Azazy, şeful fundației Noii Generaţii pentru Drepturile Omului, care auzise de fenomen, dar nu îl credea verosimil. „Nu am putut accepta la acel moment, indiferent dacă era adevărat sau nu. Nu era logic pentru mine, deoarece ştiam că organismul are nevoie de organe recoltate în clinici specializate cu echipamente de înaltă tehnologie. Nu ştiam că există aceste clinici mobile“, a spus Azazy. Fotografiile au fost analizate şi de un medic legist, care a declarat că organele au fost recoltate în timp ce donatorii erau încă în viaţă. Mai târziu, s-a decoperit că victimele erau mutilate, pentru a nu li se afla identitatea.
       Recoltarea de organe împotriva voinței persoanei este cu siguranță revoltătoare pentru că încalcă dreptul omului de a dispune de sine. Încălcarea acestui drept este la fel de revoltător și atunci când se scoate ceva, și atunci când se introduce ceva în corpul unui om împotriva voinței sale. În filmul „Alien” (cu Sigourney Weaver) un extraterestru își introduce embrionul în corpul unor oameni în care acesta se dezvoltă până la „naștere”, aceasta efectuându-se brutal, sfâșiind pieptul gazdei și ucigând-o în chinuri. Scenele care arătau mișcările extraterestrului pe sub pielea abdomenului oamenilor au dat fiori și a stârnit suspinele multor spectatoare care vizionau acest film la cinema.
       Toate aceste lucruri scot în evidență importanța majoră a respectării dreptului de a dispune de sine. O sarcină nedorită este ca un intrus în trupul femeii, apărut acolo împotriva voinței acesteia. De aceea, în virtutea dreptului de a dispune de sine, orice femeie are dreptul de a dispune de corpul ei și de a alege dacă să-l pună la dispoziția embrionului sau nu. Ea și numai ea are dreptul de a hotărâ asta. Este inadmisibilă interzicerea prin lege a dreptului femeii de a putea alege efectuarea unui avort deoarece aceasta ar încălca dreptul fundamental al omului de a dispune de sine. Argumentele religioase sau de orice altă natură aduse împotriva avortului au valoare numai pentru persoana care le susține, persoana în cauză fiind liberă să le folosescă drept repere pentru propria conduită și numai pentru propria conduită.
       Statele lumii contemporane au tendința de a respecta din ce în ce mai puțin drepturile omului. De peste 25 de ani Malta și Polonia au interzis prin lege întreruperea de sarcină, iar în Irlanda și Ungaria avortul a fost interzis prin constituție(!). În ultimii cinci ani, state precum Lituania și Mexicul au interzis dreptul la avort, iar în Spania și în S.U.A. (prin inițiativa guvernatorului statului Texas) s-a propus interzicerea acestui drept fundamental (din fericire, Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite statuase deja că „niciun drept nu e mai presus decât dreptul persoanei asupra posesiei controlului propriei persoane”). Lista statelor în care este interzis avortul ar fi mult mai mare dacă aș adăuga țări din Asia, Africa ori America de Sud.
       O societate normală, de oameni civilizați și fericiți, nu se poate edifica decât plecând de la cunoașterea și respectarea deplină a tuturor drepturilor fiecărei persoane. Tocmai de aceea trebuie garantat prin lege și fără echivoc atât dreptul de a dispune de sine cât și toate celelalte drepturi derivate din proprietatea omului de a fi o entitate autonomă, precum dreptul de a dispune de propriile organe (atât în timpul vieții cât și postum), dreptul la avort al femeilor, dreptul la procreere, dreptul la integritate corporală, dreptul la a dispune de propria viață, dreptul la imagine, dreptul la onoare și reputație, ș.a.m.d. În acest moment majoritatea acestora sunt prevăzute explicit în Constituția României dar ar trebui să solicităm cu mai multă îndrăzneală respectarea lor pentru că, așa cum s-a văzut și în alte cazuri, ignorarea ori încălcarea celor mai elementare drepturi tinde să devină o practică obișnuită și cotidiană.

                                                                          „Alien”

7 ianuarie 2015

Dreptul la eutanasiere

      Plecând de la convingerea personală că fiecare drept își are izvorul în proprietățile și capacitățile înnăscute ale omului, concluzia inevitabilă a fost că, având proprietatea de de a fi o entitate autonomă, omul are (printre altele) și dreptul de a dispune de sine și, derivat din acesta, la dreptul la eutanasiere.
       În urmă cu doi ani, Costică Ștefănescu, fostul căpitan al echipei naționale de fotbal a României și al Univesității Craiova, s-a sinucis aruncându-se de la etajul cinci al spitalului unde era internat. Suferea de o boală grea, iar durerile provocate de aceasta deveniseră insuportabile.
       În dimineața acelei zile vorbise cu doctorul, iar la despărțirea de acesta l-a privit în ochi și i-a strâns îndelung mâna. Hotărârea fusese luată. L-a îndepărtat din cameră pe colegul lui de rezervă rugându-l să se ducă  după o asistentă medicală pentru a-i monta o perfuzie. Rămas singur, s-a dus la ferestra deschisă și…
       „Păcat că nu s-a aprobat şi în România legea eutanasierii oamenilor fără nicio scăpare, pentru a-i elibera de chinuri…” se destăinuise el unui apropiat.          
       Costică Ștefănescu  a fost un bărbat dârz, un luptător. Sunt convins că, dacă ar mai fi avut timp, s-ar fi luptat pentru obținerea acestui drept cu aceeași determinare cu care a luptat un alt fost sportiv, un britanic pe nume Tony Nicklinson. Acesta a solicitat în instanță să fie eutanasiat deși aceasta este ilegală în Marea Britanie. Calvarul său a început în 2005, când Tony a suferit un accident vascular cerebral din cauza căruia a rămas paralizat de la gât în jos. El și-a pierdut toate funcțiile motorii, posibilitatea de a vorbi, de a se hrăni sau de a se toaleta. A rămas conștient, cu toate abilitațile cognitive intacte, dar neputând să comunice cu ceilalți decât prin intermediul unui sistem care i-a permis să scrie mesaje pe un ecran de computer clipind cu ochii. Toate tratamentele încercate cu scopul readucerii mobilității sale nu au avut niciun rezultat, el rămânând dependent de alte persoane pentru hrănire, toaletare și orice altă necesitate. Această viață lipsită de demnitate, de autonomie, de perspective și de speranță i-au provocat o suferință suficient de mare cât să-l determine să solicite instanței să-i permită unei alte persoane, de preferință medic, să-l ajute să se sinucidă deoarece, fiind complet paralizat, el nu o putea face singur. Tony Nicklinson a susținut în fața judecătorilor că viața sa este „mizerabilă, înjositoare, nedemnă și intolerabilă” și că singura cale de a fi eliberat de continua suferință a acestui „coșmar viu” este eutanasierea. Avocatul său, Paul Bowen, l-a completat spunând că sinucidearea asistată este singura modalitate prin care „drepturile sale fundamentale de libertate de acțiune și de demnitate, să fie respectate”.
       Noi, oamenii, suntem ființe empatice, avem capacitatea de a recepta suferința semenilor noștri ca pe o suferință proprie, iar acesta este resortul intern al oricărui act de ajutorare. Refuzul de a ajuta o persoană care se află într-o permanentă suferință și care solicită sprijin precum în cazurile mai sus amintite, este un act inuman, un act de cruzime, un act de sadism. Dreptul de a dispune de sine înseamnă, în traducere, că nimeni nu se poate face stăpân nici pe viața, nici pe trupul altuia. De aceea, indiferent de orice argumente contrare, persoanele lipsite de capacitatea de a duce o viață demnă și independentă din cauza unor afecțiuni medicale grave și iremediabile care le provoacă acestora o continuă suferință fizică sau psihică trebuie să aibă dreptul la eutanasiere garantat și acordat la cererea acestora, pe baza unei hotărâri judecătorești eliberarată în urma unei judecări cu celeritate a cazului. Dreptul la eutanasiere nu este altceva decât o altă interpretare a dreptului la demnitate.
       O societate normală, de oameni civilizați și fericiți, nu se poate edifica decât plecând de la cunoașterea și respectarea deplină a tuturor drepturilor fiecărei persoane. Tocmai de aceea trebuie garantat prin lege și fără echivoc atât dreptul la eutanasie, cât și toate celelalte drepturi derivate din proprietatea omului de a fi o entitate autonomă, precum dreptul de a dispune de sine însuși (sub rezerva respectării drepturilor şi libertăţilor altora), dreptul la imagine, dreptul la onoare și reputație, ș.a.m.d. În acest moment majoritatea acestora nu sunt prevăzute explicit în Constituția României și ar trebui să solicităm cu mai multă îndrăzneală legiferarea și respectarea lor pentru că, iată, ignorarea ori încălcarea celor mai elementare drepturi tinde să devină o practică obișnuită și cotidiană.



5 octombrie 2014

Dreptul la biodiversitate

       Plecând de la convingerea personală că fiecare drept își are izvorul în proprietățile și capacitățile înnăscute ale omului, concluzia inevitabilă a fost că, având proprietatea de a fi parte a unui ecosistem natural de care este dependent, omul are dreptul la prezervarea ecosistemului său natural și, derivat din acesta, dreptul la biodiversitate. (Este foarte important să statuăm că dreptul speciilor la existență este și un drept fundamental al omului - dreptul la biodiversitate).
       În urmă cu câteva luni, pe undeva prin sudul țării, un tânăr pe nume Vlăduț Geantă a descoperit întâmplător un șarpe total diferit de toți ceilalti șerpi de prin România. Dându-și seama că nu este vorba de o vietate oarecare, l-a fotografiat și, prin intermediul unei rețele de socializare, a luat legătura cu domnii de la Societatea Ornitologică Română cărora le-a comunicat noutatea și le-a arătat pozele. Aceștia din urmă au luat legătura cu herpetologul Vlad Cioflec care și-a dat seama imediat că, într-adevăr, era vorba de ceva deosebit, ceva care trebuia analizat mai amănunțit. “Nu poti trece cu vederea o astfel de descoperire. Pe scurt, am vazut fotografiile si am ramas uimit. Mi-am organizat o echipa din care au mai facut parte sotia mea, Corina Cioflec, un fotograf de natură, Doru Panaitescu, si un alt herpetolog, Tibor Sos. Împreună am plecat pe teren, să căutăm ceea ce noi credeam că este o specie disparută.”, a povestit ulterior Vlad Cioflec. S-au dus în locul indicat de domnul V. și au reușit să descopere vreo zece exemplare (dintre care șase pui) din cea mai rară specie de  șarpe din România și singura din familia Boidae: boa de nisip (Eryx jaculus) considerat dispărut din fauna țării noastre. Acesta este este un șarpe neveninos, mic, (rareori depășind o jumătate de metru), nocturn (are pupila verticală precum pisicile), care prezintă o particularitate morfologică deosebită – coada seamănă la formă cu capul, acesta fiind probabil un sistem de apărare împotriva prădătorilor.
       Semnalarea descoperirii acestei specii de șarpe a fost însoțită de refuzul herpetologilor de a dezvălui locația cu pricina. Ei știau că, din păcate, cam acesta este singul mod prin care se poate proteja o specie de animale ori de plante în România. Nu există niciun interes și niciun sprijin din partea clasei politice pentru protecția naturii. Nu există un sistem destinat descoperirii, catalogării, studierii și protejării faunei și florei de pe teritoriul național. Nu există vreun institut de etologie (știința care studiază comportamentul animalelor în mediul lor natural) și nici vreunul de botanică.  Ariile protejate prin lege nu sunt protejate și de facto, nimeni nu se ocupă de paza și protecția acestora, nimeni nu se obosește să ia vreo măsură împotriva celor care acționează voit ori accidental în detrimentul speciilor protejate.
       „Dacă albina dispare de pe suprafața globului, atunci omul ar mai avea numai patru ani de trăit” a susținut Albert Einstein cu multe zeci de ani în urmă. De atunci și până acum au dispărut sute de specii iar în prezent alte câteva mii sunt pe cale de dispariție. Numai în ultimii 40 de ani au dispărut jumătate din numărul total de animale de pe Terra.
      O societate normală, de oameni civilizați și fericiți, nu se poate edifica decât plecând de la cunoașterea și respectarea deplină a tuturor drepturilor fiecărei persoane. Tocmai de aceea trebuie garantat prin lege și fără echivoc atât dreptul la prezervarea ecosistemului său natural și cel la biodiversitate, cât și toate celelalte drepturi derivate din proprietatea omului de a fi parte a unui ecosistem natural de care este dependent, precum dreptul la ecologie și protecția mediului, dreptul la existență și la un teritoriu protejat (față de om sau alte specii invazive care le amenință existența) al tuturor speciilor, dreptul speciilor la protejarea în fața oricărei forme de poluare, dreptul speciilor la migrare neîngrădită,  dreptul la prezervarea culturilor diferite ale aceleiași specii, ș.a.m.d.. În acest moment, niciunul dintre acestea nu sunt prevăzute explicit în Constituția României și ar trebui să solicităm cu mai multă îndrăzneală legiferarea și respectarea lor pentru că, iată, ignorarea ori încălcarea celor mai elementare drepturi tinde să devină o practică obișnuită și cotidiană.

                                                                   Boa de nisip

26 septembrie 2014

Dreptul la simbol

        Plecând de la convingerea personală că fiecare drept își are izvorul în proprietățile și capacitățile înnăscute ale omului, concluzia inevitabilă a fost că, având proprietatea identității culturale, omul are (printre altele) și dreptul la protecția identității sale și, derivat din acesta, a dreptului la simbol.
         Un adolescent american din statul Pennsylvania riscă să primească o pedeapsă de doi ani de închisoare (conform legii) deoarece a postat pe Facebook o fotografie în care simulează sexul oral cu o statuie a lui Isus. Sistemul legislativ din statul cu pricina consideră infracțiune (cum era și normal) profanarea unui obiect de cult dar, spre deosebire de prevederile codului penal românesc, definiția acestei infracțiuni cuprinde și „întinarea sau tratarea unui obiect într-o manieră în care autorul ştie că va afecta sensibilitatea celor care observă fapta".
        În România un astfel de gest nu este condamnat legal. Mi-aduc aminte de scandalul provocat de Alina Mungiu Pippidi care a scris piesa „Evangheliștii”. Aceasta s-a jucat la un teatru din Iași și cuprindea o scenă în care i se făcea sex oral lui Isus, precum și replici răcnite de genul „Fecioara Maria a fost o târfă” ori „Tocmai îl împerechez pe Dumnezeu cu o fecioară măritată”. Mai mult decât atât, A. M. Pippidi nu s-a sfiit să susțină că Noul Testament este o „parabolă proastă”.
        Ceva asemănător a făcut și scriitorul Salman Rushdie care a publicat romanul „Versetele satanice” socotit de musulmani ca fiind blasfemiator la adresa Profetului Mahomed și a Islamului. Această carte a fost interzisă în peste 10 state iar autorul ei a fost condamnat la moarte în Iran. Pe capul său a fost pusă o recompensă de vreo 3 milioane de dolari, ceea ce l-a determinat pe scriitor să intre într-un program special de protecție a identității sale și să trăiască ascuns, în anonimat.
       Mai mi-aduc aminte și de unul, Csibi Barna, care a stârnit indignarea românilor atunci când a spânzurat o păpușă ce-l reprezenta pe Avram Iancu…
        În orice cultură există simboluri sacrosancte atât religioase cât și laice. Simbolurile sunt valoroase și sacrosancte tocmai pentru că ele reprezintă cele mai importante valori ale unui om sau ale unei societăți. Oamenii se raportează la aceste simboluri ca puncte de reper în definirea lor identitară. A insulta ori a transforma simbolurile în personaje literare sau obiecte de joacă „într-o manieră în care autorul ştie că va afecta sensibilitatea celor care observă fapta nu este expresia creativității ori a libertății de exprimare, ci reprezintă cu siguranță o ofensă care trebuie pedepsită de lege (așa cum este în S.U.A).
      O societate normală, de oameni civilizați și fericiți, nu se poate edifica decât plecând de la cunoașterea și respectarea deplină a tuturor drepturilor fiecărei persoane. Tocmai de aceea trebuie garantat prin lege și fără echivoc atât dreptul la simbol și, implicit, de protejare a acestui drept, cât și toate celelalte drepturi derivate din proprietatea omului de a avea o identitate, precum dreptul la protecția steagului, stemei ori a imnului național, dreptul la protecția limbii naționale, dreptul la protecția blazoanelor ori a simbolurilor heraldice de orice fel, dreptul la protecția reprezentărilor statuare ori imagistice ale personalităților istorice, științifice, religioase și culturale naționale, dreptul la protecția simbolurilor religioase ori laice, dreptul la protecția locurilor și locașurilor de cult, dreptul la protecția patrimoniului național, ș.a.m.d. În acest moment, majoritatea acestora nu sunt prevăzute explicit în Constituția României și ar trebui să solicităm cu mai multă îndrăzneală legiferarea și respectarea lor pentru că, iată, ignorarea ori încălcarea celor mai elementare drepturi tinde să devină o practică obișnuită și cotidiană.


                                                                                           Fără cuvinte

26 august 2014

Dreptul la confidențialitate

        Plecând de la convingerea personală că fiecare drept își are izvorul în proprietățile și capacitățile înnăscute ale omului, concluzia inevitabilă a fost că, având capacitatea de a comunica, omul are (printre altele) dreptul la protecția actului comunicării și, derivat din acesta, dreptul la confidențialitate.
       Ca argument pentru susținerea acestui drept aș vrea să amintesc de acțiunea curajoasă a unui tânăr de a acționa în justiție o mare companie. Este vorba de studentul austriac Max Schrems care a dat în judecată compania Facebook acuzând-o pe aceasta că a oferit datele sale personale unui serviciu secret american, încălcându-i astfel dreptul la confidențialitate. În scurt timp peste 60000 de persoane i s-au alăturat acțiunii sale în instanță, fiecare dintre aceștia cerând companiei fondată de Mark Zuckerberg câte 500 € drept despăgubire. Compania Facebook s-a apărat lăsând să se înțeleagă că are dreptul să facă ce vrea cu datele personale, fotografiile și materialele video ale utilizatorilor serviciilor sale.  Și asta pentru că aceștia si-au dat acordul în acestă privință chiar în momentul creării fiecărui cont prin acceptarea „Declarației de drepturi și responsabilități”  unde scrie că „Pentru conţinutul acoperit de drepturi de proprietate intelectuală, cum ar fi fotografiile şi clipurile video (conţinut IP), ne oferiţi în mod explicit următoarea permisiune, care este subiectul setărilor dv. de confidențialitate şi a setărilor pentru aplicații: ne acordaţi o licenţă globală neexclusivă, transferabilă, sub-licenţiabilă, cu drept de reproducere liberă, pentru utilizarea oricărui conţinut IP pe care îl postaţi pe Facebook sau în legătură cu Facebook (Licenţă IP)”. Adică, în traducere, pentru orice conținut și informație postată, Facebook deţine automat o licenţă de utilizare gratuită, neexclusivă și transferabilă, care dă și dreptul de sublicenţiere, valabilă fără limitare teritorială.
       Noi, cei care folosim calculatorul, trecem cu multă ușurință peste pasul citirii termenilor și condițiilor utilizării unui program sau a unui serviciu și dăm click pe „yes” fără să ne mai obosim să analizăm ce scrie pe-acolo. Pe asta s-au bazat și cei de la Facebook, motiv pentru care sunt foarte încrezători în rezultatul acestui proces. „Dacă sunteți fraieri, de ce să nu profităm de pe urma voastră?” par a gândi aceștia față de cetățeni.
       Eu sper că Max și toți ceilalți 60000 oameni să câștige acest proces. Dar, cel mai important de reținut, este că trebuie să conștientizăm că avem dreptul la confidențialitatea datelor personale și să luptăm pentru acesta. Nici companiile private, nici serviciile secrete, nici persoanele fizice și nici oricine altcineva nu are dreptul de a încălca drepturile cetățenilor.
      O societate normală, de oameni civilizați și fericiți, nu se poate edifica decât plecând de la cunoașterea și respectarea deplină a tuturor drepturilor fiecărei persoane. Tocmai de aceea trebuie garantat prin lege și fără echivoc atât dreptul la comunicare și cel de confidențialitate, cât și toate celelalte drepturi derivate din capacitatea omului de a comunica, precum dreptul la secretul corespondenței, dreptul la protecția vieții private, dreptul la simbol, ș.a.m.d.
        În acest moment, majoritatea acestora nu sunt prevăzute explicit în Constituția României și ar trebui să solicităm cu mai multă îndrăzneală respectarea lor pentru că, iată, ignorarea ori încălcarea celor mai elementare drepturi tinde să devină o practică obișnuită și cotidiană.


                                                           Max Schrems vs. Facebook


       P.S. Azi,  12.09.2014, a apărut în presă știrea prin care suntem informați că, citez, „Autoritățile americane au amenințat Yahoo! cu o amendă de 250.000 de dolari pe zi în 2007-2008 pentru a constrânge compania să ofere date privind utilizatorii săi în numele securității naționale, a transmis joi grupul de servicii pe internet”, relatează France Presse.
       Conform unor documente din justiție parțial cenzurate și consultate de AFP, Yahoo! a sfidat guvernul, invocând Constituția și afirmând că programul de supraveghere încalcă regulile privind protecția vieții private.
Într-un pasaj, grupul a indicat astfel că solicitările administrației "sunt neconstituționale deoarece permit o supraveghere fără mandat a comunicațiilor persoanele ale unor cetățeni americani (...) și că nu sunt justificate". Yahoo! a pledat de asemenea că programul nu se rezumă la a supraveghea ținte străine, ci și din SUA, "fără ca acestea să fie informate că sunt colectate comunicațiile lor pe internet". „Curtea Supremă americană nu a aprobat niciodată o supraveghere fără mandat a cetățenilor americani", afirmă compania într-un alt pasaj.
       Totuși, în pofida acestor obiecții, un document datat 14 mai 2008 arată că Yahoo! a început să se conformeze dispozițiilor autorităților privindu-i pe utilizatorii prioritari ai mesageriei electronice pe care guvernul voia să-i supravegheze. 

25 august 2014

Dreptul la excedent bugetar

       Plecând de la convingerea personală că fiecare drept își are izvorul în proprietățile și capacitățile înnăscute ale omului, concluzia inevitabilă a fost că, având proprietatea de a fi o ființă socială a cărui viață este influiențată de grupul din care face parte, atunci și societatea, în ansamblu, are toate drepturile pe care le are fiecare persoană în parte.
       Omul, ca orice ființă vie, consumă energie pentru a putea efectua orice fel de activitate, energie pe care și-o procură prin alimentație. Dacă nu se mai hrănește și nu mai are energia necesară funcționării corpului său, omul moare. Din acest motiv, natura a înzestrat ființele, inclusiv omul, cu această proprietate a păstrării excedentarității energiei acumulate față de cea a energiei consumate ca o condiție sine qua non a existenței (a supraviețuirii și prosperării). Mai mult decât atât, omul are capacitatea de a înmagazina energia excedentară (prin depuneri de grăsime și prin alte forme) pentru a o putea folosi în caz de înfometare și a preîntâmpina un deficit de energie (= moarte). Este principiul universal al economicității ori a maximei eficiențe: curentul o ia pe drumul cel mai scurt, leul vânează bivolul mai mic, mai bătrân sau mai bolnav pentru că este mai ușor, omul preferă să o ia pe scurtătură decât să meargă pe drumul ocolit...Orice ființă tinde să acționeze în sensul conservării energiei sale și de a obține avantaje maxime cu cheltuieli de energie minime.
       Considerând acest principiu al excedentarității un izvor de drept natural, am concluzionat că omul are dreptul la excedentaritatea bugetului său personal iar societatea are, la rândul său, dreptul la excedentaritate a bugetului său social ca o condiție a existenței și prosperității sale în timp.
       Discuția cu privire la necesitatea păstrării excedentarității bugetare a unui stat nu este nouă. Cândva, ea era numită „principiul de aur al gestiunii bugetare”. Apoi au apărut niște „genii” care au susținut exact contrariul, iar rezultatul se vede astăzi când foarte multe economii ale lumii se zbat din cauza problemelor cauzate de deficitul bugetar.
       Un exemplu în acest sens ne-a fost furnizat chiar astăzi, când toate buletinele de știri trâmbițau (aproape ca pe o victorie) cum că guvernul francez a demisionat. „Mă doare-n cot de guvernul francez” mi-am zis inițial. Totuși, motivațiile acestui gest mi-au atras atenția. „Economia franceză a stagnat pentru al doilea trimestru consecutiv, ceea ce l-a determinat pe ministrul de Finanțe, Michel Sapin, să revizuiască în scădere previziunile de creștere economică pentru anul în curs. Ca urmare a acestei stagnări, Franța va rata din nou țintele sale de deficit bugetar” titra un post de televiziune. Așadar, deficitul, sau, mai exact,  incapacitatea guvernului de a-l diminua, a fost buba. Această incapacitatea de redresare a bilanțului veniturilor și cheltuielilor a devenit o culpă atât de gravă încât, iată, reprezintă o justificare legitimă pentru căderea unui guvern. Și socot că este bine așa!
       Criza economică din anii trecuți a adus în prim plan problema deficitului bugetar și a modului negativ în care acesta influiențează economia. Din acest motiv mai multe state (Elveția, Germania, Spania) au luat măsuri legislative și chiar și-au amendat constituțiile pentru a impune menținerea bugetelor naționale la un nivel cel puțin echilibrat. Și în România s-a discutat pe acestă temă și s-au propus efectuarea de modificări constituționale în acest sens, dar acestea nu s-au concretizat. Iar asta se vede în funcționarea foarte proastă a celor mai importante domenii de activitate ale României: sănătatea, învățământul, justiția, armata...de cercetare și inovare nici nu mai are rost să pomenesc. Cu salarii mici și fonduri insuficiente nu poți asigura funcționarea optimă instituțiilor, nu poți spera la o dezvoltare socială, nu poți face nimic! Toate (multele) problemele ale țării noastre își au izvorul în lipsa de bani, adică în deficitul bugetar.
      O societate normală, de oameni civilizați și fericiți, nu se poate edifica decât plecând de la cunoașterea și respectarea deplină atât drepturilor fiecărei persoane cât și pe cunoașterea și respectarea deplină a tuturor drepturilor colective. Tocmai de aceea trebuie garantat prin lege și fără echivoc atât dreptul la păstrarea excedentului bugetar (implicit obligația instituțiilor statului de a acționa în acest sens), cât și toate celelalte drepturi derivate din proprietatea păstrării excedentarității, precum dreptul la muncă, dreptul la favorizarea și ocrotirea intereselor economice ale statului, dreptul la protecție și sprijin al societăților comerciale, dreptul la protecția și încurajarea creșterii bugetelor personale (a economiilor personale), dreptul la eficientizare continuă a oricăror entități artificiale ori procese consumatoare de enegie (tratamente cât mai eficiente, automobile cât mai eficiente, case izolate și eficiente...), ș.a.m.d.
       În acest moment niciunul dintre acestea nu sunt prevăzute explicit în Constituția României și ar trebui să solicităm cu mai multă îndrăzneală legiferarea și respectarea lor pentru că, iată, ignorarea ori încălcarea celor mai elementare drepturi tinde să devină o practică obișnuită și cotidiană.


Manuel Valls, premierul guvernului francez demisionar

20 august 2014

Dreptul la căutarea fericirii

      Plecând de la convingerea personală că fiecare drept își are izvorul în proprietățile și capacitățile înnăscute ale omului, concluzia inevitabilă a fost că, având capacitatea de a simți sentimente de bucurie și de tristețe ca instrumente de autooptimizare a comportamentului având fericirea ca obiectiv final, omul are (printre altele) și dreptul la căutarea fericirii.
       M-am oprit asupra acestui subiect ca urmare a vizionării filmului „The Bucket List”. Acolo există o scenă remarcabilă în care un mecanic auto îi povestește unui afacerist o chestie specifică culturii Egiptului Antic. Citez din spusele acestui personaj: „Egiptenii aveau o credință frumoasă legată de moarte. Când sufletele lor ajungeau la intrarea în rai, zeii le puneau două întrebări. În funcție de răspuns erau primiți în rai sau nu.” Cele două întrebări erau următoarele:
       1. Ai descoperit bucurie în viața ta?
       2. Ai adus bucurii altora?
       Personajul nu spune ce se întâmplă dacă răspunsurile nu erau satisfăcătoare pentru zei și nici nu am vrut să caut răspunsuri în acest sens (presupun că cel întrebat ar fi ajuns în iad, sau cum i-or fi zis egiptenii antici). Legătura directă dintre cele două întrebări și iad m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva iadul nu este altceva decât o metaforă  care să ilustreze o suferință neostoită dată de conștientizarea irosirii unei vieți trăite fără bucurie.
       Mi-aduc aminte acum de o carte pe care am citit-o prin adolescență în care un funcționar public află că suferă de o boală incurabilă care-i va pune punct vieții în foarte scurt timp și începe să plângă și să țipe sfâșietor. Vecinii îl aud și cred că acesta țipă din cauză că știe că va muri. În realitate, acesta acesta își exprima suferința extraordinară deoarece conștientizase, în fața morții iminente, că nu avusese viață proprie, nu-și întemeiase o familie, nu-și urmase visele...trăise toată viața pentru alții. Ca funcționar public, ajutase mulți oameni, oferise bucurii altora, dar nu descoperise bucurie în viața lui.
       Așadar, poate că nu este suficient să răspunzi corect doar la o singură întrebare dintre cele două de mai sus. Ambele condiții trebuiesc îndeplinite pentru a putea spera la fericire în viață și la muțumire în fața morții (mulțumirea de sine în fața morții, satisfacția unei vieți împlinite întruchipând, poate, raiul). Dar ce înseamnă, practic, această descoperire personală a bucuriei ori aducerea bucuriei în viața altora? Eu nu-mi închipui că ar însemna altceva decât un anumit mod de viață particularizat în funcție de personalitatea fiecărei persoane. Iar pentru că această particularizare nu poate fi realizată decât de fiecare persoană în parte atunci rezultă că omului trebuie să i se acorde dreptul la căutarea fericirii și, în particular, dreptul la alegerea oricărui mod de viață care-i satisface dreptul la bucurie și la cel de oferire a acesteia.
      O societate normală, de oameni civilizați și fericiți, nu se poate edifica decât plecând de la cunoașterea și respectarea deplină a tuturor drepturilor fiecărei persoane. Tocmai de aceea trebuie garantat prin lege și fără echivoc atât dreptul la căutarea fericirii, cât și toate celelalte drepturi derivate din capacitatea omului de a simți plăcere ori neplăcere, precum dreptul la sentimente (de orice fel),  dreptul de a adopta o cultură, dreptul de a adopta sisteme de valori și  moduri de viață, dreptul de a adopta o religie ori de a renunța la ea,  ș.a.m.d..
         În acest moment majoritatea acestora nu sunt prevăzute explicit în Constituția României și ar trebui să solicităm cu mai multă îndrăzneală legiferarea și respectarea lor pentru că, așa cum s-a văzut în alte cazuri, ignorarea ori încălcarea celor mai elementare drepturi tinde să devină o practică obișnuită și cotidiană.


                                                       „Ai descoperit bucurie în viața ta?”

14 august 2014

Dreptul la climatizare

       Plecând de la convingerea personală că fiecare drept își are izvorul în proprietățile și capacitățile înnăscute ale omului, concluzia inevitabilă a fost că, având capacitatea de autoconservare biologică, omul are (printre altele) și dreptul la condiții de mediu optime, printre acestea fiind și cel la climatizare.
       Astăzi, fiind foarte cald afară și dorindu-mi să nu ajung lac de transpirație într-un loc anume, mi-am propus să iau taxiul. L-am chemat, a venit, dar, când m-am urcat în el, parcă am intrat într-un cuptor. Îi solicit șoferului care băltea în propria transpirație să dea drumul la climatizare. „N-avem!” îmi răspunde acesta supărat și el pe situație. Intrăm în vorbă pe marginea subiectului și îmi povestește că, pentru reînnoirea parcului de taxiuri, patronul său a achiziționat foarte recent zece automobile Logan nou-nouțe, dar fără aer condiționat . A primit și el unul nou, dar nu era mulțumit. „Alea vechi erau mai bune, aveau aer!” concluzionă omu`.
          37°C! Aceasta a fost temperatura maximă înregistrată astăzi. Cam la fel a fost și ieri, și alaltăieri.
       După cum se știe, măsurarea temperaturii aerului se efectuează la 2 metri deasupra solului, în interiorul umbros al unor adăposturi meteorologice bine aerisite, dispuse pe terenuri acoperite cu vegetație și distanțate de orice sursă de căldură. 
       Dacă la doi metri temperatura este de 37°C, la o jumătate de metru înălțime de șoseaua încinsă temperatura depășește lejer 45°C. Să șofezi într-o mașină la o astfel de temperatură nu este deloc confortabil. Iar paloarea și privirea obosită a șoferului exprima într-un mod cât se poate de clar acest lucru. L-am compătimit pe bietul om. Dacă, din cauza căldurii, leșină sau face vreun accident vascular ori altceva? Dacă face vreun accident de circulație din cauza asta și moare, ce i se va spune familiei lui? Că a fost neatent, că a avut ghinion, că a greșit?!...I-am spus șoferului punctul meu de vedere iar acesta mi-a zis ceva foarte interesant: „Nu doar patronul este de vină. Și legea e proastă: n-ar trebui să se permită eliberarea de autorizații pentru taxiurile fără aer condiționat”. Mare dreptate avea!
        Seara, la o bere, le povestesc unor amici despre sauna galbenă poreclită (n-am înțeles de ce) taxi. În contrapartidă, ei mi-au descris imediat și alte saune (poreclite și ele pe nedrept) școală generală, liceu, spital, magazine de cartier și tot felul de societăți private sau de stat.
        Această realitate evidențiază ceva foarte important de reținut, și anume că trebuie să conștientizăm că avem dreptul la climatizare și să luptăm pentru acesta. Nici statul, nici companiile private, nici persoanele fizice și nici oricine altcineva nu are dreptul de a încălca drepturile cetățenilor.
      O societate normală, de oameni civilizați și fericiți, nu se poate edifica decât plecând de la cunoașterea și respectarea deplină a tuturor drepturilor fiecărei persoane. Tocmai de aceea trebuie garantat prin lege și fără echivoc atât dreptul la climatizare, cât și toate celelalte drepturi derivate din capacitatea omului de autoconservare biologică, precum dreptul la odihnă și recreere, dreptul la pauză de masă şi la alte pauze, dreptul la securitate şi sănătate în muncă (dreptul la un mediu nepoluat chimic, fonic, luminos, radioactiv, electromagnetic), ș.a.m.d.
        În acest moment niciunul dintre acestea nu sunt prevăzute explicit în Constituția României și ar trebui să solicităm cu mai multă îndrăzneală respectarea lor pentru că, iată, ignorarea ori încălcarea celor mai elementare drepturi tinde să devină o practică obișnuită și cotidiană.


Sauna galbenă
       

6 august 2014

Dreptul la numărare

       Plecând de la convingerea personală că fiecare drept își are izvorul în proprietățile și capacitățile înnăscute ale omului, concluzia inevitabilă a fost că, având capacitatea de a raționa, omul are (printre altele) și dreptul la efectuarea de operațiuni logice de evaluare a cantității, printre care și dreptul la numărare.
       Când am conștientizat pentru prima dată acest drept mi s-a părut puțin ciudat. Cum adică, dreptul la numărare? Cum aș părea eu (sau oricine altcineva) dacă m-aș apuca să susțin legiferarea expresă a acestui drept sau chiar prevederea explicită a acestuia în constituție? Părea că sună cam ciudat, iar legiferarea expresă a acestui drept ori solicitarea garantării acestuia prin constituție parea, la rândul ei, puțin exagerată, ca să nu mai spun că susținerea publică a acestuia ar părea ridicolă. Și tocmai anticiparea acestui ridicol a fost cel care m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva este ceva greșit în modul meu de înțelegere a determinismului drepturilor și, concret, a legitimității susținerii acestui drept la numărare (care pare ceva mărunt, de la sine înțeles, ce nu merită o atenție prea mare).
       Pe moment, nu găsisem nicio soluție care să mă ajute să-mi clarific gândurile.
       Dar lucrurile n-au rămas așa, în coadă de pește. Ca întotdeauna, realitatea a fost cea care mi-a dat o mână de ajutor.
       Într-o seară mă uitam la televizor. La știri - mai exact. Și cum stăteam eu semiblazat și desensibilizat față de grozăvia știrilor televizate, ceva mi-a atras brusc atenția: crainica tocmai mă informa, afișând o atitudine superioară și o evidentă satisfacție în mimică și glas, că actorul și regizorul american Ben Affleck a fost surprins trișâd într-un cazinou, în timp ce juca blackjack.
       „Trișarea” de care a fost acuzat, consta în aplicarea cunoscutei metode a numărării cărților în scopul maximizării șanselor de câștig. Nu a avut cărți pe mânecă, nu le-a îndoit colțurile pentru a le recunoaște, nu a făcut nimic altceva decât să numere cărțile. Supraveghetorii cazinoului au observat că Ben Affleck câștigă în mod repetat împotriva dealerului și, neacceptând această posibilitate, au presupus imediat că actorul s-a apucat de numărat. Considerând că această faptă este un mod de a trișa, l-au îndepărtat imediat de la masa de joc. Adică au plecat de la ideea că numărarea, adică un proces rațional și un act de gândire, este ceva imoral și ilegal. Nu numai că i-au interzis acestuia dreptul la joc, dar i-au aplicat această pedeapsă numai și numai pe baza bănuielii că și-ar fi exercitat dreptul la gândire rațională, mai exact - dreptul la numărare.
       În plus, încălcarea acestui drept particular de gândire, s-a făcut cu încălcarea altor drepturi, precum dreptul la prezumția de nevinovăție, dreptul la apărare, dreptul la o judecata dreapta si la o audiere publica de catre un tribunal independent si impartial...Pe scurt, i-au anulat condiția de persoană. Și, spre surpriderea mea, n-am văzut pe nimeni care să considere asta ceva greșit. Din contră! Presa, care ar trebui (printre altele) să fie un apărător al statului de drept și al drepturilor omului, a fost, în acest caz, doar o portavoce prin care s-a exprimat bucuria josnică și de neînțeles a umilirii publice a unui om complet nevinovat și a legitimat ceea ce nu este altceva decât un abuz evident.
       Dacă azi nu ai dreptul să câștigi dacă numeri, mâine poate nu vei avea dreptul să te declari câștigător  dacă-ți compari cei patru ași cu perechea adversarului. Poate că, într-o zi, nu o să mai avem voie să facem comparații, nu o să mai avem voie să să gâdim, nu o să mai avem voie să facem decât ce consideră alții că este permis. Și uite-așa ne întoarcem la povestea `84 a lui Orwell.
      O societate normală, de oameni civilizați și fericiți, nu se poate edifica decât plecând de la cunoașterea și respectarea deplină a tuturor drepturilor fiecărei persoane. Tocmai de aceea trebuie garantat prin lege și fără echivoc atât dreptul la numărare, cât și toate celelalte drepturi derivate din capacitatea omului de efectuare a operațiunilor raționale, precum dreptul la efectuarea de comparații, dreptul la efectuarea de operațiuni matematice (adunare, scădere, etc), dreptul la efectuarea de asocieri, abstractizări, generalizari, analize, sinteze, ș.a.m.d.
        În acest moment niciunul dintre acestea nu sunt prevăzute explicit în Constituția României și ar trebui să solicităm cu mai multă îndrăzneală respectarea lor pentru că, iată, ignorarea ori încălcarea celor mai elementare drepturi tinde să devină o practică obișnuită și cotidiană.


                                                                       Ben Affleck