Plecând de la convingerea personală că
fiecare drept își are izvorul în proprietățile și capacitățile înnăscute ale
omului, concluzia inevitabilă a fost că, având proprietatea de de a fi o entitate
autonomă, omul are (printre altele) și dreptul de a dispune de sine și,
derivat din acesta, la dreptul la eutanasiere.
În urmă cu doi ani, Costică Ștefănescu, fostul
căpitan al echipei naționale de fotbal a României și al Univesității Craiova, s-a sinucis
aruncându-se de la etajul cinci al spitalului unde era internat. Suferea de o
boală grea, iar durerile provocate de aceasta deveniseră insuportabile.
În dimineața acelei zile vorbise cu
doctorul, iar la despărțirea de acesta l-a privit în ochi și i-a strâns îndelung
mâna. Hotărârea fusese luată. L-a îndepărtat din cameră pe colegul lui de
rezervă rugându-l să se ducă după o
asistentă medicală pentru a-i monta o perfuzie. Rămas singur, s-a dus la
ferestra deschisă și…
„Păcat că nu s-a aprobat şi în România
legea eutanasierii oamenilor fără nicio scăpare, pentru a-i elibera de
chinuri…” se destăinuise el unui apropiat.
Costică Ștefănescu a fost un bărbat dârz, un luptător. Sunt
convins că, dacă ar mai fi avut timp, s-ar fi luptat pentru obținerea acestui
drept cu aceeași determinare cu care a luptat un alt fost sportiv, un britanic
pe nume Tony Nicklinson. Acesta a solicitat în instanță să fie eutanasiat deși
aceasta este ilegală în Marea Britanie. Calvarul său a început în 2005, când Tony
a suferit un accident vascular cerebral din cauza căruia a rămas paralizat de
la gât în jos. El și-a pierdut toate
funcțiile motorii, posibilitatea
de a vorbi, de a se hrăni sau de a se
toaleta. A rămas conștient, cu
toate abilitațile cognitive
intacte, dar neputând să comunice cu ceilalți decât prin intermediul unui sistem care i-a permis să scrie
mesaje pe un ecran de computer clipind cu ochii. Toate tratamentele încercate cu scopul readucerii
mobilității sale nu au avut niciun rezultat, el rămânând dependent de alte
persoane pentru hrănire, toaletare și orice altă necesitate. Această viață
lipsită de demnitate, de autonomie, de perspective și de speranță i-au provocat
o suferință suficient de mare cât să-l determine să solicite instanței să-i
permită unei alte persoane, de preferință medic, să-l ajute să se sinucidă
deoarece, fiind complet paralizat, el nu o putea face singur. Tony Nicklinson a
susținut în fața judecătorilor că viața sa este „mizerabilă, înjositoare,
nedemnă și intolerabilă” și că singura cale de a fi eliberat de continua
suferință a acestui „coșmar viu” este eutanasierea. Avocatul său, Paul Bowen,
l-a completat spunând că sinucidearea asistată este singura modalitate prin
care „drepturile sale fundamentale de libertate de acțiune și de demnitate, să
fie respectate”.
Noi, oamenii, suntem ființe empatice,
avem capacitatea de a recepta suferința semenilor noștri ca pe o suferință
proprie, iar acesta este resortul intern al oricărui act de ajutorare. Refuzul
de a ajuta o persoană care se află într-o permanentă suferință și care solicită
sprijin precum în cazurile mai sus amintite, este un act inuman, un act de cruzime,
un act de sadism. Dreptul de a dispune de sine înseamnă, în traducere, că
nimeni nu se poate face stăpân nici pe viața, nici pe trupul altuia. De aceea,
indiferent de orice argumente contrare, persoanele lipsite de capacitatea de a
duce o viață demnă și independentă din cauza unor afecțiuni medicale grave și
iremediabile care le provoacă acestora o continuă suferință fizică sau psihică
trebuie să aibă dreptul la eutanasiere garantat și acordat la cererea acestora,
pe baza unei hotărâri judecătorești eliberarată în urma unei judecări cu
celeritate a cazului. Dreptul la eutanasiere nu este altceva decât o altă
interpretare a dreptului la demnitate.
O societate normală, de oameni
civilizați și fericiți, nu se poate edifica decât plecând de la cunoașterea și
respectarea deplină a tuturor drepturilor fiecărei persoane. Tocmai de aceea
trebuie garantat prin lege și fără echivoc atât dreptul la eutanasie, cât și
toate celelalte drepturi derivate din proprietatea omului de a fi o entitate
autonomă, precum dreptul de a dispune de sine însuși (sub rezerva respectării
drepturilor şi libertăţilor altora), dreptul la imagine, dreptul la onoare și
reputație, ș.a.m.d. În acest moment majoritatea acestora nu sunt prevăzute explicit în
Constituția României și ar trebui să solicităm cu mai multă îndrăzneală
legiferarea și respectarea lor pentru că, iată, ignorarea ori încălcarea celor mai elementare
drepturi tinde să devină o practică obișnuită și cotidiană.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu